Pierde-iarna

Cu un titlu destul de sugestiv, voi aborda mai in viteza subiectul, fara introduceri suplimentare.

2 ianuarie 2012, valea Prahovei. Cum “baba Iarna” nu a fost atat de darnica cu versantii Carpatilor Meridionali, omul a trebuit sa puna la lucru mega-inventia denumita tun de zapada, astfel incat rideru’ ce pofteste toata vara sa-si poata exprima feelingu’ pe partie.
Bun, totusi asta e un subiect sensibil la noi, unde adminii de partii vor bani cu sacul dar investesc cel mult in gondole fara sens (vezi Sinaia) sau in multe tunuri care admira stelele (vezi Poiana).
Totusi, pe cea mai mica partie din zona (adica Busteni), oamenii s-au incumetat sa primeasca facturi mai mari la intretinere si uite ca, desi pe munti zapada era lipsa, au reusit sa amenajeze o partie decenta cu zapada artificiala. Desigur nu e ceva nemaipomenit, atata vreme cat pana si la bulgari chestia asta e old story de ceva vreme.

Si totusi, in aceste conditii, multi dintre clientii partiei au ales sa dea spaga la “nenea de la telescaun”. Deci, cam asta ar fi atitudinea pentru cel care administreaza financiar partia (nu stiu daca e privat sau de stat, si nu conteaza in cazul acesta) – desi a facut ceva, nu mare lucru, nu-i dau banii pe care-i pretinde pentru folosirea partiei. Ne distram acum si pe urma, daca el nu mai are fonduri sa faca si la anu’ zapada artificiala… whatever! Ne descurcam.
Apoi, vine si un articol in Jurnalul, scris de un jurnalist impartial, care spune ca la Busteni e cel mai scump din lume, si la Poiana e mai ieftin si sunt mai multi km si s-au facut investitii (n.r. dar te dai pe pietre - update ulterior: este vorba de 2 ian, anno domini 2012).

Bine ar fi sa apara concurenta intre statiuni, dar nu prin articole platite, ci prin preturi si conditii “ca afara”! Si noi am putea incuraja asta, ingrosand randurile la cei care-si dau interesul si platind serviciile. Asa, poate la un moment dat si adminu’ P o sa zica: fuck it, ca la B vine lumea; ia sa atrag eu oamenii cu ceva mai bun decat are B (ding!).
Pana atunci, eu zic ca omu’ care ofera servicii peste altii, poate sa ceara mai mult. Ca doar din aceeasi cauza iti iei placa Burton si nu din Metro (un exemplu influentat de “guerrila marketing”…).
Voi ce ziceti?

In intampinarea caniculei de vara-toamna, nu puteam veni decat cu o povestire de iarna, petrecuta in primavara acestui an. Se intampla prin martie, cand cu greu am reusit sa ne desprindem de rutina zilnica si sa fugim o saptamana in muntii lor. Din pacate, n-au mai reusit si altii, asa ca am plecat intr-o formatie minima de grup – doi.

Drumul a fost ideal, cu soare de primavara, singurul obstacol fiind traditionalul “stau” la traversarea Germaniei spre statiunile austriece. Dupa ce trecem de Innsbruck (care poate fi vizitat fara probleme daca ajungeti in zona, avand in vedere distanta de 88 km fata de Solden) viram stanga pe “nationala” 186 si ne indreptam spre Huben (Tirol), locul de campare. Satul este unul extrem de linistit, cu doua-trei magazine si doua restaurante cu atmosfera pe cat ti-ai dori de primitoare, situat intre Solden – de unde se pleaca spre partii, si Längenfeld – unde riderul incalzit bine de cei 150 km de partii se poate relaxa in “suparia” de la Aqua Dome.

Huben-ul ne intampina cu soare si temperaturi primavaratece, ceea ce ne ridica o urma de scepticism pentru a doua zi, cand urma sa punem echipamentul la lucru. Si iata-ne ajunsi in parcarea din Gaislachkogl Tal, locul recomandat de plecare din prisma conexiunilor la partii, de unde gondola instalata la inceputul sezonului urca, dupa statia intermediara de la aproximativ 2000 m, pana pe varful Gaislachkogl aflat la o altitudine de 3058 m (primul din seria celor trei treimiari denumiti Big 3). Cealalta plecare se afla in Gigijoch Tal, de unde se poate ajunge varful omonim (2284 m). Sus, schimbam anotimpul, punem cagula si profitam de partiile generos de largi si mai libere pana pe la 10 AM. Rosii, negre si albastre, nu se scapa nimic dupa un sezon de asteptari… Terenul este preparat ca la carte, si se poate cobori, in mod clasic, pana la parcare, insa printr-o zapada ceva mai apoasa in partea inferioara. Pranzul este prilej pentru “ein Konig Ludwig weissbier, bitte!” si pentru ciudatele supe tiroleze. Aglomeratia din a doua parte a zilei ne face sa plecam mai devreme si sa luam o portie de bronz pe balconul pensiunii.

Seara este rezervata de regula pentru rasfatul de care aminteam ceva mai sus, anume pentru centrul spa Aqua Dome din Längenfeld. Aici am gasit trei “farfurii” cu apa calda: una cu sare, una cu sulf, si alta cu muzica chillout subacvatica, de unde se pot contempla Alpii inzapeziti si cerul instelat specfic asezarilor rurale.

Din a doua zi vremea incepe sa se schimbe, si sa nu dezminta faptul ca cel mai bun pow din Alpi e cel de la sfarsitul iernii calendaristice. Decidem sa vizitam si alti versanti, asa ca alegem o varianta “de plimbare” pe rosia 1, apoi 5 si pe un 6 albastru care duce pe Rotkogljoch – 2662 m. Dupa inca cateva ture in zona, salutam ninsoarea oarecum timida si parasim arena la care ne vom intoarce pe seara, pentru party-ul saptamanal de la Gaislachkogl Mittelstation – 2178 m.
Singura parte negativa a serii a fost ca nu am putut trece sticla menita incalzirii, de controlul de la gondola. In rest, am putut admira showul oferit de diversi membri ai scolilor de ski, 360-urile, 720-urile, backflip-urile si alte trick-uri puse in scena de skiori sau snowboarderi locali (prima data cand am vazut pe viu free style executat ca in filme…), precum si o parada a binecunoscutelor Pisten Bully, totul incazlit de gluhwein, si presarat cu o ninsoare strasnica care pe alocuri s-a transformat in viscol!

Dimineata, norii cern in continuare si pornim curiosi spre partii! Nu cu suprindere aflam de pe panourile de informatii ca multe sunt inchise, din cauza nametilor cazuti peste noapte. Asa ca urcam, si spulbream powderul de pe “rosiile” deschise, unde daca nu iti mutai centrul de greutate spre spate, rezultatul era zapada peste genunchi si placa ingropata.
Vaile care pana atunci isi aratau sfidatoare bolovanii, erau acum albite, si incet-incet brazdate de amatorii de free ride, printre care ne-am numarat si noi. Desi orice sfat e greu de ascultat in asemenea conditii, din proprie experienta va putem spune ca e mai bine sa dati legaturile mai in spate si sa folositi o placa de pow, daca aveti recuzita larga. Altfel, e mai mult de munca si nu va puteti bucura deplin de varful iesit din zapada care taie pulvarul ca sa va bucurati de senzatia de surf de iarna.
Cum vremea a tinut-o tot asa pana la sfarsitul sejurului, ramanem recunoscatori pentru primavara din Solden, si speram ca la anul vremea va fi la fel de “buna”!

Recomandari din zona:
- “Neagra” 25, ce pleaca de pe varful Schwarzkogl (3018m).
- Vaile de free-ride, de preferinta cu echipamentul potrivit in picioare.
- Tiroler Gröstl mit Spiegelei und Speckkrautsalat de la Pizzeria Rustica din Huben.
- Baie de seara in “farfuriile” de la Aqua Dome.
- Excursia de primavara la modul general, cu zapada multa, aglomeratie redusa si preturi ceva mai scazute (~35 EUR ziua cu mic-dejun).

Foto – aici.

Din cauza faptului ca sarbatorile nu au picat anul acesta asa cum si-ar fi dorit oamenii muncii sau scolarii, am ales sa petrecem cumpana dintre ani intr-o locatie apropiata, in Bansko.

Dupa cateva opriri pe ruta Ploiesti – Bucuresti – Giurgiu, ajungem finalmente la granita inghetata la propriu, si platim suma “modica” de trecere a podului peste Dunare, de ~6 EUR. Se pare ca aceasta taxa de frontiera este cea mai scumpa din Europa, iar bulgarii au facut demersuri, inca de acum cateva luni, pentru a o elimina sau pentru a o diminua la un nivel simbolic (daca va pasioneaza subiectul puteti citi mai multe aici).

Dupa trecerea granitei ne oprim la prima benzinarie (parca “Petrol”) pentru achizitia vinietei care costa 40 lei pentru 7 zile (daca aveti leva costa echivalentul a ~20 lei). Din graba uitam sa luam chitanta pentru una dintre masini si ne aducem aminte ca este una dintre practicile vecinilor pentru a putea aplica amenzi (vinieta nu este valabila fara chitanta). Incercam sa oprim la urmatoarele benzinarii insa ni se spune, uneori pe un ton usor disperat, ca nu au sau sa incercam la urmatoarea. E clara ideea, insa gasim pana la urma vinieta cu tot cu chitanta in apropiere de Sofia, din fericire inainte sa fim opriti de doua ori pentru control pe centura Sofiei.

Inainte de centura insa, tehnologia de tip Global Positioning System ne-o face a doua oara (dupa experienta din primavara), si ajungem intr-un orasel de langa Sofia, Elin Pelin, fix in parcarea din spatele unui bloc, unde drumul se infunda si unde se afla si o sectie de… politie. Oamenii statului care se aflau la treaba de “to serve and protect” au fost luati la tinta cu intrebari referitoare la cum putem iesi din labirint. Pentru ca engleza vorbita de ei era la fel de buna precum norvegiana vorbita de noi, s-a decis prin limbajul semnelor ca ne vor escorta pana la drumul corect! Iata ca atat de barfita politie bulgara demonstreaza contrariul, si ajungem din nou “on track”. Renuntam la GPS-ul pacatos si ne ghidam doar dupa traditionala harta. Pentru detalii de calatorie legate de tara alaturi de care suntem momentan blocati pentru accesul in spatiul Schengen, puteti accesa forumul.

Ajunsi la locul de cantonament… am desfasurat programul traditional de dat, mancat, baut, dormit si putin jacuzzi pentru refacere. Cum zapada nu prea a fost in partea sud-estica a Europei, bulgarii nu au avut decat 3 partii si jumatate deschise. Multa aglomeratie, romani care se bagau in fata, insa din fericire am avut jumatete de Tomba (partie neagra) unde sa dezmortim incheieturile. Bila alba este ca desi nu au avut zapada naturala, partiile deschise cu ajutorul tunurilor au fost impecabile in conditiile date. Bila neagra este ca in prima zi a anului am asteptat deschiderea gondolei. Adica bulgarii au dormit mai mult dupa revelion. Adica Bulgaria nu este Austria.

Cum in aceste conditii nu mai sunt prea multe de zis despre “playground-ul” bulgaresc, asteptam alte ninsori si lasam imaginile sa vorbeasca. Cateva poze gasiti aici! Ca sa nu creada lumea ca la Bansko e mereu aglomerat si zapada artificiala cititi aici despre cealalta incursiune a noastra in Bansko!

Cum sezonul se apropia de final (sau nu, daca ne uitam pe fereastra) am hotarat sa-l inchidem apoteotic in mult mentionata statiune a vecinilor de la sud de Dunare. Partea organizatorica a fost rezolvata de “mama” grupului asa ca ne-am trezit bine-merci cu rezervari la 4 sau 5 stele (ce mai conteaza…), si cu piscina, jacuzzi si bauturi colorate sub acoperis.

Si iata-ne in zorii zilei de 4 martie, cu ochii carpiti de somn putin, impachetati in cele doua mini-masini si gata de drum. Soseaua Bucuresti – Giurgiu este neasteptat de buna, exceptand iesirea din capitala si hartoapele din orasul aflat la granita. Platim cu uimire taxa de 25 de lei pentru trecerea podului, uimire care se amplifica cand constatam ca asfaltul podului este un sir de gropi si “pasim” in Bulgaria aflata in crepuscul matinal. Platim vigneta (50 lei) si suntem gata de calatoria care, nu stiam inca, va fi una plina de schimbari inopinate si accidentale, ca in drama antica.

Dupa un drum plin de restrictii de viteza si radare ratam drumul spre Sofia si ne indreptam spre Stara Zagora. Dupa ce ne invartim aproximativ o ora, reusim sa iesim din Stara Zagora si cu mult norc nimerim si asa-zisa autostrada spre Sofia pe care o parasim dupa vreo 100 de km in directia Velingrad, un oras care te duce cu gandul mai mult la vodka decat la un oras din UE. Reusim sa ne ratacim si in frumosul Velingrad deoarece GPS-ul este absolut depasit si dupa o ora gasim drumul spre… Razlog. Urmeaza un drum de aproximativ 90 km, absolut infernal. Dupa 12 (doisprezece) ore de drum, ajungem in cele din urma in Bansko si recomandam tuturor sa studieze atent harta, sa nu se lase dusi de GPS si sa mearga pe ruta Ruse – Sofia.

Prima impresie pe care o lasa Bansko este de oras artificial, copiat parca de undeva. Este plin de hoteluri de 4-5 stele, vile, dar si santiere. Aduce intr-un fel a Pipera daca ne este permisa comparatia. Ajungem la timp pentru masa de seara, insa putin prea tarziu pentru piscina, asa ca iesim la shopping sa cercetam marcile locale de bere. Rezultatul nu este nemaipomenit dar alaturi de glumitele de cabana si oboseala acumulata, seara se incheie ok…

A doua zi luam primul contact cu domeniul schiabil. Pretul unei cartele cu valabilitate de o zi este de 50 leva (aproximativ 25 EUR – adica mai ieftin decat in pseudo-statiunile mioritice), iar al celor pentru mai multe zile scade exponential odata cu cresterea numarului zilelor. Suntem impresionati de gondola care vine pana in centrul orasului, ca si partia, dupa modelul austriac. Totul este ingrijit, facut asa cum trebuie si iata ca dupa ce au investit cu folos, oamenii isi culeg acum “levele” cuvenite. Ne incalzim cu cateva ture pe partia (neagra si de 73%) ce poarta numele schiorului cu multe admiratoare, Alberto Tomba, apoi atacam culmea superioara a statiunii (2600 m) aflata la poalele varfului Todorka (2746 m). Este si singura ascensiune in acest loc deoarece golul alpin si vantul sanatos au facut ca instalatiile din partea superioara sa nu mai functioneze pe durata vizitei noastre. Chiar si asa, partiile aflate sub 2000 m au fost o reala placere si am plecat multumiti, in decor de curcubeu, cu gandul la sesiunea de spa de la hotel. Jacuzzi, piscina si promotia la cocktailuri au fost atractiile serii ce-a urmat.

Dupa lichidele colorate, ne trezim in graba pentru ca afara ninge si nu e timp de pierdut. A doua zi a fost un cadou al muntilor Pirini pentru cei care simt furnicaturi atunci cand coboara prin pow, padure, si toate elementele asezate cu stil de natura backcountry-ului. Dupa ninsoare si pow apare si soarele, prilej pentru un popas la “Bla-Bla” unde ne infruptam cu bucatele si bauturile (foarte scumpe) bulgaresti.

Pentru drumul de intoarcere nimerim ruta corecta, via Sofia. Miturile cu politia bulgara care te haituieste sunt busted, pentru ca nu se ia nimeni de tine atat timp cat respecti regulile locale. Dupa 10 ore de drum ajungem finalmente “a la maison” cu gandul ca vom reveni in Pirini. Totusi ne intrebam cum oare reusesc unii sa faca 5-6-7 ore din Bucuresti pana in Bansko (in conditii legale)…





Galerie foto.

Plusuri:
- partii amenajate excelent, fara pietre;
- preturi mai mici ca la noi.

Minusuri:
- drumul lung, plictisitor, plin de restrictii, politie si radare;
- berea bulgareasca

Ceea ce se petrece cu cei care ard de nerabdare sa-si prinda placa sau schiurile atunci cand se aude zvon de powder este ceva special, asa ca special a fost si weekendul 13-14 februarie, care in mod aproape traditional (pentru grupul nostru) a coincis cu ziua plina de inimioare mai mult sau mai putin sagetate de “arcul” comercial.

Ca de obicei, plecam sambata dupa primele acorduri ale cocosului, indreptandu-ne spre Azuga, unde fusesem directionati de zvonurile altor amici si de al saselea simt. Dupa slalomul printre gropile de pe DN1 si parcursul printr-o ninsoare ca-n povesti, ajungem in statiunea care-a dat numele unei beri cu renume.

Suntem suprinsi placut de faptul ca nu este foarte aglomerat, iar temperatura este numai buna, desi nu avem parte de cer senin. Ca de obicei, cartelele cu puncte sunt scumpe ca si raport calitate/ pret (70 lei – 5 urcari, 135 lei – 10 urcari, 260 lei – 20 urcari, 360 lei – 30 urcari, 120 lei – cartela pentru o zi). Zvonistica spune ca nu si-au recuperat investitia in gondola – aveti rabdare stimati avari, oricum preturile mari nu sunt raspunsul. Luati exemplele de la Vest…
Ne imbarcam nerabdatori spre culmea Sorica – ceata si vant, insa zapada arata bine si este multa! Primele coborari sunt de vis: partia nebatuta insa plina de powder! Dupa ce din ce in ce mai multi isi fac pofta si treiera zapada generoasa, ne mutam si pe Cazacu, care era oficial inchisa din cauza zapezii abundente nebatute si a riscului de avalansa in partea superioara. „Innotam” cu greu aproximativ 20 de minute de la gondola si in cele din urma ajungem in capul partiei. Aici din nou, alaturi de alti entuziasti, picam prada urletelor de bucurie datorate coborarilor prin zapada neatinsa in multe locuri.

Pentru ca e frumos, dar e si obositor sa te dai in nameti mari, plecam spre casa. Seara, dupa somnul de frumusete, alfam ca Matei este proaspat aterizat in urbea natala de la agentiile spatiale franceze. Bere… si maine iar la munte!





Urmeaza ziua de duminica 14 februarie. Pentru cei mai multi este ziua indragostitilor, insa pentru noi este Ziua Indragostitilor de Zapada. Asadar tot Azuga, si mai de dimineata, cu aceleasi gropi, sau mai adanci de data asta. Gasim Sorica batuta bine, asa ca degustam cu nesat „piureul” matinal. Spre pranz apare si soarele, si decidem sa coboram in valea de la Stana, valea de care ne leaga amintiri „din copilarie”. Soare, bere, cate-un chezlongue pentru fiecare si alte strengarii, adica ingredientele necesare pentru-o zi reusita! O bila neagra pentru teleschiul de la Stana, pe care nu-l recomandam celor cu snowboard – aproape toata panta de urcare este inclinata, astfel incat trebuie sa stai in permanenta pe un cant. Insa, efortul merita fara doar si poate daca prindeti o zi ca cea de duminica.


Socant! Galerie foto!

P.S. “A” – de la Azuga

Circumstantele au facut ca in acest an sa nu ma pot alatura grupul pierdeiarna.ro in Zillertal. Insa am avut norocul sa ma gasesc in alt domeniu skiabil, poate la fel de atragator. Mai exact in domeniul Portes du Soleil, pe graninta dintre Franta si Elvetia, domeniu care cuprinde statiunile Abondance, Avoriaz, La Chapelle d’Abondance, Chatel, Les Gets, Morzine-Avoriaz, Montriond si Saint Jean d’Aulps pe teritoriul francez si Champéry, Morgins, Torgon, Val-d’Illiez-Les Crosets-Champoussin in Elvetia.

Altitudine maxima aproximativ 2400m, 199 de instalatii pe cablu, deservind 280 de partii care totalizeaza 650 km. Domeniul mai include si 10 snowpark-uri, dintre care, cel pe care il recomand cu caldura este The Stash, un snowpark unde, daca va chinuie talentul suficient aveti chiar posibilitatea de a va da pe « veranda » uneia dintre cabanutele construite in padurea de pe partiile din partea nordica a statiunii Avoriaz, si totodata un snowpark dotat numai cu elemente « naturale ». Daca nu va place in « natura », aveti la dispozitie halfpipe-uri si snowpark-uri pentru toate gusturile.

Statiunile pe care am avut ocazia sa le vizitez, in adevaratul sens al cuvantului, sunt Chatel, deoarece am fost cazati aici si Avoriaz. Amandoua sunt minunate, statiuni montane tipic frantuzesti, insa Avoriaz este special, prin simplul fapt ca este inaccesibil cu masina. Exista o parcare in afara statiunii, unde sunteti obligati sa va lasati masinile, oraselul situandu-se exact in mijlocul domeniului skiabil. Practic, partiile traverseaza centrul statiunii. Instalatiile pe cablu trec printre hoteluri. Iar oraselul este marginit de stanci si de prapastii. Genial!

Skipass-ul pentru intregul domeniu Portes du Soleil, pe o perioada de 6 zile costa 205 Euro, insa, daca mergeti in familie obtineti reduceri semnificative. De asemenea, daca sunteti student, aveti reduceri. Oricum, pentru un domeniu atat de vast pretul este mai mult decat avantajos. Puteti petrece linistit o saptamana fara sa parcurgeti o pista de doua ori. Iar telescaunele incep sa functioneze la 9 si se opresc la 16 :30, cele din zonele izolate, iar cele de la baza partiilor la 17:00, urca in toate directiile, se intretaie, formand o retea de cabluri care te duce peste tot, si, fiind de cate 2, 3, 4, 6, 8 persoane, cozile sunt scurte.

Partiile sunt, si ele, intr-o conditie impecabila. Batute de o armata de ratrack-uri, late, iar atat timp cat nu alegi variante « verzi », nu ai probleme cu zonele plate. Zonele off-piste sunt destule, diversificate, de la zone impadurite la vai pustii, si in mare parte accesibile cu telescaunul, iar daca te tin picioarele si esti pregatit cu echipament adecvat poti profita chiar si de versantii fara instalatii pe cablu.

Un alt lucru interesant, datorita domeniului extins, este acela ca vremea difera de la un loc la altul. Daca in statiunea ta e innorat, in statiunea alaturata este senin. Nu degeaba se numeste domeniul Portes du Soleil. Gasesti oricand o zona insorita.

Desi vremea nu a tinut intotdeauna cu noi, am avut 6 zile de vis, dintre care una, insa, de-a dreptul crepusculara, as putea spune, in care ploaia nu ne-a dat pace. Insa aversele nu ne-au impiedicat. Tranzitiile de la ninsoare, la altitudini ridicate, la ploaie, la bazele partiei, au fost de-a dreptul enervante. Nici macar un costum de scafandru nu ne-ar fi putut mentine uscati. La finalul zilei, toate hainele, oricat de « impermeabile » ar fi fost, erau bureti. Insa aceasta zi a dus la urmatoarele doua zile de powder. Doua zile idilice, cu zonele offpiste invelite intr-un strat generos de powpow, in care ne-am distrat copios. Am profitat de faptul ca eram doi si, facand coborari « in sir indian », primul descoperea iar al doilea se juca, rolurile schimbandu-se la fiecare coborare. Cu cat esti mai creativ cu atat gasesti mai multe elemente in powder care sa iti faca ziua fericita. Stanci acoperite, copacei scufundati in zapada, drop-uri, tot ce iti doresti ca sa iti mentina febra musculara de a doua dimineata prezenta continuu. Pana si inevitabilele cazaturi erau o placere.

Un minus, in comparatie cu statiunile austriece, este faptul ca francezii/elvetienii nu stau la fel de bine la capitolul BERE. Nici optiunile après-ski nu sunt pe masura. Insa, un mare plus, daca vreti un domeniu skiabil de care sa nu va plictisiti, Portes du Soleil este una dintre optiuni. Un alt bonus, este bucataria frantuzeasca. Trebuie neaparat sa incercati renumita Tartiflette! Sau Raclette! Sau, evident, faimoasele Crêpes… Pranzul pe partiile din Franta este unul dintre punctele culminante ale zilei. Tot ce trebuie sa faceti este sa cereti ce e mai complicat pe meniu. Fiecare dintre minunile culinare de mai sus costa in general aproximativ 10 Euro…

Din pacate, despre cazare nu pot da prea multe detalii, insa, un lucru foarte interesant pe care l-am aflat : in prima saptamana dupa revelion, un sejur de o saptamana la hotel, in Chatel, cu mic dejun si cina, piscina, jacuzzi, tot tacamul, 250 Euro de persoana. Am ramas trosnit cand am aflat…

In concluzie, vizitati Portes du Soleil, daca aveti ocazia… Dovezile fotografice nu se ridica neaparat la nivelul asteptarilor, dar experienta merita…

Galerie foto.

Dupa alte negocieri cu memoria fiecaruia si sedinte de brainstorming, strecurate printre activitatile cotidiene care ne plac atat de mult (…), revenim cu partea a doua.

Pentru 31 decembrie alegem ca zona Kaltenbach unde instalatiile duc spre trei varfuri de peste 2300m. Terenul este inghetat bine de dimineata, memorabile ramanand urmele ratracurilor care pun la incercari serioase si cele mai flexate picioare. Dupa experientele noastre, va recomandam casca si alte mijloace de protectie, care nu sunt deloc mofturi.

Frenezia ne indeamna sa alegem o varianta cu partie neagra unde ne despartim/ pierdem in trei grupuri. Remarcam din zona snowparkul unde puteai vedea 360-urile la ele acasa, partiile de dificultate medie interminabile si overall multitudinea de trasee care pentru unii dintre noi au insemnat aproximativ 70km “de dat”. Profitam de o zi cu soare si servim pranzul la o cabana cocheta (in functie de pofta si preferinte, intr-un astfel de loc poti lasa intre 5 si 10 euro, minim), dupa care ne facem siesta pe chez-longurile imblanite cu vedere spre edenul alb.
Ziua, ultima din 2009, se incheie cu un eveniment nefericit. Placa mea, proaspat “coafata” la atelierul de pe ghetar, isi arata ascutimea si entuziasmul nesfarsit in parcare, unde “coafeaza” la randul ei masina unui cetatean german. Cum intr-o lume normala, daca gresesti, platesti, nu mai e loc de alte discutii. Ne regrupam si mergem sa ne facem somnul pentru Silvester party, care aflam ca se tine la o disco din Fugen, unde sunt incaperi pentru diferite genuri de muzica. Ajunsi la fata locului, ne impartim in functie de preferinte.

Dupa cum probabi stiti, preferintele noastre fiind din zona feroaselor, am optat pentru “incaperea metal”. Dupa cateva beri Zillertal si o sticla de sampanie baute cu pofta anul nou ne prinde destul de adormiti si fara chef. In jurul orei 3, dupa o lupta acerba pentru un taxi, ajungem la cabana unde bagam un somn revigorant si odihnitor.

Ultima zi pe munte este 1 ianuarie, ziua dupa ceaiul dansant servit cu metal. Data fiind ora de culcare nepotrivita unui cantonament, am plecat spre partie cand soarele se afla deja la zenit. Oboseala si-a spus cuvantul si nu am facut decat cateva coborari, e drept, pe o varianta cu toate ingredientele necesare unui cocktail aus Österreich: rosu, albastru si negru! Finalul zilei ne-a gasit epuizati, oarecum lamentabili, dar cu suficienta energie pentru a da o ultima raita in après-skiul de la baza.

Urmeaza cina de adio la Sonnleiten, deja traditionala partida de sah intre Bogdan “am venit sa ma dau” Tudor si Mihai “frunza verde” Gheorghiu incheiata cu victoria categorica a lui Bogdan (9-4), plus si mai traditionala bere.

Dupa experienta de la venit, cand am ajuns prea devreme, am decis sa plecam lejer, in jurul orei 10 a.m. Totul bun pana cand ninsoarea care a lipsit pe durata sederii intre peretii falnici ai vaii Zillertal s-a revarsat cu naduf asupra soselelor din Europa. Inaintam greu si trecem de Budapesta pe la 8-9 p.m cand se preda si stafeta la volan. Restul autostrazii din Ungaria este pe alocuri precum o partie (se intampla si la altii) insa duba noastra are canturile ascutite si se infige bine chiar si la 100km/h. Prima parte a drumului din tara este doar umed, insa o ninsoare naprasnica loveste soseaua pustie undeva inainte de Sibiu, iar fulgii hipnotizanti provoaca o noua schimbare la volan, pe la 4 a.m. Pana la destinatia finala, se inainteaza in mare parte pe zapada asa ca ajungem abia la ora 11, dupa 25 de ore de rulare. Experienta drumului de intoarcere ne indeamna sa nu sfatuim si pe altii sa incerce aceasta ruta dintr-o bucata, in conditii meteo vitrege.

Asa se incheie voiajul tirolez, editia 2009-2010. Vorbele sunt de prisos, mai graitori fiind cei 200 km strabatuti de fiecare dintre noi, atat cat indica www.skiline.cc la finalul celor cinci zile de Skipass, care au astamparat setea primei parti a sezonului. Si e un sentiment care ramane, ceva care-ti aduce aminte de ce spunea Shawn Farmer in First Descent: “I’ll do it for as long as I can which is probably forever”. Tschüss Österreich, bis bald!


In final va prezentam si un filmulet, facut cam in graba ce-i drept, cu ce s-a intamplat prin Tirol.

Pentru cei interesati, iata detaliile tehnico-financiare:
- drum Ploiesti – Bruck am Ziller: 1492km, via Nadlac – Budapesta – Viena;
- cazare: 49 EUR/pers/zi, cu doua mese incluse;
- skipass valabil in toata zona Zillertal (600+ km): 166EUR pt 5 zile.

Plusuri:
- berea Zillertal (6 sortimente)
- Partia din Fugen (21 km)
- partiile amenajate excelent (zapada pe partie, iarba in stanga si-n dreapta)
- nocturna gratis de duminica
- apreskiurile
- “piure-ul” de la primele coborari

Minusuri:
- vremea foarte calda si lipsa zapezii din oras

Astazi, in sfarsit, am parasit Ploiestiul inzapezit si am luat calea muntelui. Dupa ce am aruncat un ochi pe camere si dupa cateva telefoane date pe la telecabine, am hotarat sa mergem la Busteni. Am fost inspirati deoarece din cate se pare este singura “statiune” de pe Valea Prahovei  in care se poate skia.

Am plecat in jurul orei 8:30 (cam tarziu ce-i drept) si pe la 10 am ajuns in Busteni. Parcarea mare si frumoasa cu niste tarife cam nesimtite ne astepta goala. 2 lei ora sau 10 lei toata ziua. Ne-am echipat si gafaind ne-am indreptat spre gondola. Primul impact a fost nimicitor. Niste preturi si mai nesimtite:

5 urcari + 1 urcare bonus – 80 ron
10 urcari + 3 urcari bonus – 160 ron (deci uau! castigi o urcare!!!)
20 urcari + 5 urcari bonus – 270 ron

Si acum tineti-va bine! Cea mai tare gluma:
Un asa zis skipass pentru tot sezonul – 2700 ron (adica 27 de milioane vechi, aproximativ 640 euro). Deci cine vrea sa skieze tot anul la Busteni scoate la fel de multi bani cat ar da de exemplu un austriac (600-700 euro). Diferenta e ca in orice statiune serioasa din lumea asta ai cateva zeci daca nu chiar sute de km de partii nu 1,5 km cati avem in Busteni.

In fine… am urcat cu telescaunul si am luat-o la vale in “ograda lu’ nea Ion”. Zapada a fost destul de buna, batuta in prealabil de ratrac, un pic de gheata, insa se putea cobori.

Cele 3 tunuri mergeau din plin (incredibil as putea spune) iar pe partie pietrele lipseau cu desavarsire. O bila alba pentru cei care se ocupa de starea partiei. Dupa cateva coborari care ne-au dezmortit bine de tot si o bere bauta in varful partiei, ne-am indreptat spre masina, apoi spre casa.
A fost o zi reusita, prima zi de munte dupa multe luni de asteptare, cu soare, zapada si in sfarsit frig.
Sa fie zapada!

Galerie foto.