Statiunea in sine nu are nimic. Nici macar farmacie, daca, Doamne fereste, ai nevoie de o aspirina. Cel mai apropiat magazin este la vreo 15 minute de mers cu masina, un SPAR unde opreste toata lumea sa faca “plinul”. Schladming-ul, o statiune mult mai mare, si baza domeniului Planai, este evident mult mai “dotat”…

Dar a meritat. Ajunsi sus, am lasat masina de izbeliste toata saptamana, a nins non-stop primele 72 de ore. Deci am inceput cantonamentul cu zile de powder. Domeniul Pruggern este izolat de restul partiilor, similar oarecum cu Poiana, dar din pacate, daca nu ai masina la dispozitie nu ai sanse sa ajungi in celelalte statiuni decat inchiriand un microbuz. Insa zona este tare, daca te gasesti in varf esti deasupra limitei golului alpin. Primele 2 zile le-am petrecut aici, blocati oarecum de ninsorile abundente care ne-au taiat avantul de a ne indrepta catre celelalte domenii, in special din cauza lipsei cauciucurilor de iarna – lectie invatata pe propria-mi piele: Austria pe timp de iarna fara pneuri pe masura nu se face! Dar nu am fost dezamagiti, savurand powder-ul proaspat livrat: SUPERB! Pow pow pana la brau, cum rar apuci…

A urmat investigarea celorlalte domenii, in lung si-n lat. E de prisos sa spun ca nu se compara cu ce gasim pe la noi, pentru ca deja e cliseu. Partii peste partii, cabluri peste cabluri, apres-ski-uri peste apres-ski-uri. Si colac peste pupaza, powder… Ba chiar si 2 zile cu Soare.
Trecand pe sub poarta cu “Welcome to Paradise” nu ne-am simtit departe de adevar. Combinatia de partii late, pentru toate gusturile, cu padure de-o parte si de alta, powder neatins printre copaci, Radler, Schnaps, Glühwein si Apfel Strudel, a fost un deliciu.

Pe scurt, daca va nimeriti pe acolo, nu e  de ratat.

Numa’ bine!

Bun, a doua zi dupa desteptarea rezonabila, am ajuns ca oamenii in Mogosa la 12 =)) cu chef de dezmortit oasele. Drumul dezapezit corespunzator, si tone de zapada traditionale pentru iarna grea (haha) pe care am traversat-o. Mergem spre telescaunul de o persoana, in stanga lacului inghetat si inzapezit si luam doar o urcare pentru recunoastere (8 lei). Se urca inceeeet, ajungem sus si privelistea este superba. In sfarsit, pornim pe neagra care este insa plina de damburi. Din pacate, aici se pare ca nu se intretine nicicum partia, spre deosebire de vecinii de la Suior, pe care ii intersecteaza la jumatate. Inclinatia este numai buna pentru cine doreste sa simta ca “se da”, din pacate cu damburile prezente te concentrezi mai mult pe evitat. La jumatatea partiei este instalat si un teleschi, care duce pana sus – bun pentru zilele cand nu este zapada pana jos la telescaun.
In concluzie, din pacate pentru potentialul terenului, as alege Suiorul pentru faptul ca este intretinut… DAR, ne intrebam cum este Mogosa in stare fresh, cu zapada noua pe ea. Retoric.

Spor la dat si explorat!

Fiind vorba de un telescaun old school (de doua locuri) urcarea dureaza ceva vreme, mai mult decat o coborare normala pe schiuri/ placa. Ajunsi la statia de sus, vedem pe fundal inaltandu-se semet partia Mogosa – din pacate administrata de altcineva, si fara legatura cu Suior, desi exista o varianta de intersectare in partea de jos. In mod normal domeniul asta ar fi fost unit, cu telescaune/ gondole si alte accesorii, si uite asa s-ar fi ajuns la inca un manunchi de vreo 10 km. Dar, ne intoarcem la realitate.

Telescaunul deserveste doua variante, care se intersecteaza la un moment dat, impanzite de tunuri de zapada si stalpi de nocturna in cazul variantei principale. Mai exista si o a treia varianta, care era insa inchisa. Calitatea, lungimea si posibilitatile de “joaca” ale partiilor incaseaza un like! Sunt largi, cu portiuni mai line si altele mai abrupte (catalogate drept rosii), posibilitati de forest riding si bump-uri lasate de natura pentru cine vrea sa exerseze, si destul de lungi (cam cat Sorica, Azuga).
In weekend cel putin, nocturna este aprinsa pana la ora 22, nefiind nevoie de alt pass. Asadar nu mai sunt scuze, ride until you drop!

Si pentru ca tot am spus de drop, comunitatea activa din Baia Mare pregateste un concurs cu un setup foarte interesant, party si tot tacamul, chiar weekendul urmator, pe 18 februarie – burnthestreets.ro!

La treaba, iarna este “grea”!

Sa fie zapada!

Anul asta am profitat de ocazie ca sa testez jucaria descrisa intr-unul din posturile precedente – http://pierdeiarna.ro/2011/12/crocolis-hd-aka-extreme-hd-aka-hd-si-atat/ – si m-am gandit sa va impartasesc si voua plusurile si minusurile.

Cu ce sa incepem?

Hai cu minusurile – un segment mai stufos textual pentru lamuriri:

1) Greutatea*

Camera e cam grea. Nu merge pusa pe ochelari(decat daca ai un strap de metal la ei), ceea ce pentru mine a fost oarecum o dezamagire. Nu ma deranjeaza sa-i gasesc alta locatie, dar stim bine ca scafarlia e cel mai stabil punct al corpului in astfel de sporturi.

2) Vibratii**

Asa am descoperit ca sufar de o forma incipienta de Parkinson, sau cel putin asa pare, cand filmez tinand camera in mana, asa ca observatia lui Marius e valabila (ce-i drept, mogulii nu ajuta). Ceea ce e interesant e ca pe display-ul camerei imaginea este mult mai stabila, dar desigur poate fi din cauza dimensiunii reduse a acestuia. Oricum, plasarea ei undeva pe corp/cap, elimina aceasta problema.

3) Lentila

Un alt minus este forma lentilei. Avand suprafata plata si rama, daca o dai de zapada uda care sa si inghete, acolo ramane. Insa, uimitor, inca nu am reusit sa o zgarii.

Si cam astea is: NO NO la ochelari, mofturoasa la miscari bruste si neprietenoasa cu zapada semi-topita…

* La capitolul greutate mai e de discutat, dupa cum mi-a marturisit un posesor de GoPro, careia daca ar fi sa ii adaugi si un display plus carcasa waterproof, i-ai afecta semnificativ greutatea de baza. Deci ramane de vazut daca poate fi considerat un minus sau pur si simplu un mic inconvenient.

** Am luat un brat telescopic care a ameliorat drastic situatia – probabil un semn ca nu e facuta sa filmeze din mana.

Ajungem la Plusuri +++

1) Autonomie

Bateria tine o vesnicie. Am incarcat-o doar de 2 ori intr-o saptamana, una dintre dati fiindca facusem un TimeLapse pana la descarcare totala (timp de 3 ore).

2) Poze + TimeLapse + In Movie Stills

Poze superbe iar lentila fisheye le da o nota aparte. Un plus este posibilitatea de a face poze in timp ce filmezi (inca nu am descoperit rostul acestei optiuni, dar e bine de avut).

3) Film

Filmeaza ca lacrima atunci cand e fixa iar in zilele insorite face minuni. Si chiar si cu ea in miscare detaliile si culorile sunt exceptionale chiar si in conditii meteo nefavorabile (nori, ninsoare, etc.)

4) Waterproof

Veti vedea in imagini…

Overall, sunt super multumit de investitie

Nu am ascultat sfatul domnului Copos, iar prima coborare am facut-o pe Sulinar. Zapada multa ca-n vremurile bune insa nebatuta si…pe stanga un imens lac de acumulare, iar pe dreapta lancii de zapada (din pacate oprite). Dupa parerea mea, poate ca ma insel, Sulinarul a fost nivelat si parca au disparut galmele din Canal. In partea de final a aparut o legatura cu partia Bradul si implicit cu telecabina mare.

O alta surpriza placuta este Drumul Rosu care a fost latit semnificativ si incepe sa arate cu o partie adevarata. Cele mai mari modificari s-au facut insa pe Lupului carea fost latita (cel putin asa cred) si au aparut niste legaturi cu Ruia. Ciresele de pe tort sunt cele doua telescaune noi care deservesc partia Lupului, iar in statia de sus a telescaunului s-a facut o “trecere” spre gondola.

In concluzie, Poiana Brasov incepe sa semene cu o statiune montana. Totusi mai este mult de lucrat deoarece partiile inca nu sunt marcate cum trebuie, pliantele cu harta statiunii sunt inexistente, iar gardurile de protectie, desi au inceput sa apara, nu acopera toate zonele periculoase. Preturile sunt decente pentru ce ofera Poiana acum si speram ca astfel vor face o concurenta serioasa nesimtitilor de pe Valea Prahovei (vezi Busteni unde skipassul pe o zi este 60 euro!!!!!!!!!). Pretul abonamentului pentru o zi de skiat este de 125 lei dar se poate skia si cu cartele de 2 sau 4 ore precum si pe baza de puncte. Probabil ca pana la anul toate aceste aspecte vor fi rezolvate si pe langa celelalte partii promise vom vedea imbunatatiri si la partea de “fineturi”.

Pana la anul Poiana Brasov primeste nota 8 cu sansa ca in toamna sa-si mareasca nota!

Sa fie zapada!

Am ajuns in Predeal unde n-am avut incotro si am spart pusculita ca sa ne luam niste urcari amarate. In Predeal ca si-n Azuga nicio imbunatatire fata de anul trecut…doar pretul parcarii si al urcarilor. Surpriza a venit insa de pe partie unde am prins un pow-pow excelent la primele coborari. Toate partiile erau practicabile cu aproximativ 30 cm de zapada pufoasa, fara pietre, fara gheata si cu lume putina. Mai multe nu sunt de spus, poate doar ca am facut botezul micii jucarii, pe numele ei: HERO. HD HERO. Filmarea o puteti urmari putin mai jos. Una peste alta, o prima zi de munte excelenta. Speram ca si maine o sa fie cel putin la fel deoarece ninsoarea nu dadea semne cum ca s-ar opri.

Sa fie zapada!

Drumul a fost ideal, cu soare de primavara, singurul obstacol fiind traditionalul “stau” la traversarea Germaniei spre statiunile austriece. Dupa ce trecem de Innsbruck (care poate fi vizitat fara probleme daca ajungeti in zona, avand in vedere distanta de 88 km fata de Solden) viram stanga pe “nationala” 186 si ne indreptam spre Huben (Tirol), locul de campare. Satul este unul extrem de linistit, cu doua-trei magazine si doua restaurante cu atmosfera pe cat ti-ai dori de primitoare, situat intre Solden – de unde se pleaca spre partii, si Längenfeld – unde riderul incalzit bine de cei 150 km de partii se poate relaxa in “suparia” de la Aqua Dome.

Huben-ul ne intampina cu soare si temperaturi primavaratece, ceea ce ne ridica o urma de scepticism pentru a doua zi, cand urma sa punem echipamentul la lucru. Si iata-ne ajunsi in parcarea din Gaislachkogl Tal, locul recomandat de plecare din prisma conexiunilor la partii, de unde gondola instalata la inceputul sezonului urca, dupa statia intermediara de la aproximativ 2000 m, pana pe varful Gaislachkogl aflat la o altitudine de 3058 m (primul din seria celor trei treimiari denumiti Big 3). Cealalta plecare se afla in Gigijoch Tal, de unde se poate ajunge varful omonim (2284 m). Sus, schimbam anotimpul, punem cagula si profitam de partiile generos de largi si mai libere pana pe la 10 AM. Rosii, negre si albastre, nu se scapa nimic dupa un sezon de asteptari… Terenul este preparat ca la carte, si se poate cobori, in mod clasic, pana la parcare, insa printr-o zapada ceva mai apoasa in partea inferioara. Pranzul este prilej pentru “ein Konig Ludwig weissbier, bitte!” si pentru ciudatele supe tiroleze. Aglomeratia din a doua parte a zilei ne face sa plecam mai devreme si sa luam o portie de bronz pe balconul pensiunii.

Seara este rezervata de regula pentru rasfatul de care aminteam ceva mai sus, anume pentru centrul spa Aqua Dome din Längenfeld. Aici am gasit trei “farfurii” cu apa calda: una cu sare, una cu sulf, si alta cu muzica chillout subacvatica, de unde se pot contempla Alpii inzapeziti si cerul instelat specfic asezarilor rurale.

Din a doua zi vremea incepe sa se schimbe, si sa nu dezminta faptul ca cel mai bun pow din Alpi e cel de la sfarsitul iernii calendaristice. Decidem sa vizitam si alti versanti, asa ca alegem o varianta “de plimbare” pe rosia 1, apoi 5 si pe un 6 albastru care duce pe Rotkogljoch – 2662 m. Dupa inca cateva ture in zona, salutam ninsoarea oarecum timida si parasim arena la care ne vom intoarce pe seara, pentru party-ul saptamanal de la Gaislachkogl Mittelstation – 2178 m.
Singura parte negativa a serii a fost ca nu am putut trece sticla menita incalzirii, de controlul de la gondola. In rest, am putut admira showul oferit de diversi membri ai scolilor de ski, 360-urile, 720-urile, backflip-urile si alte trick-uri puse in scena de skiori sau snowboarderi locali (prima data cand am vazut pe viu free style executat ca in filme…), precum si o parada a binecunoscutelor Pisten Bully, totul incazlit de gluhwein, si presarat cu o ninsoare strasnica care pe alocuri s-a transformat in viscol!

Dimineata, norii cern in continuare si pornim curiosi spre partii! Nu cu suprindere aflam de pe panourile de informatii ca multe sunt inchise, din cauza nametilor cazuti peste noapte. Asa ca urcam, si spulbream powderul de pe “rosiile” deschise, unde daca nu iti mutai centrul de greutate spre spate, rezultatul era zapada peste genunchi si placa ingropata.
Vaile care pana atunci isi aratau sfidatoare bolovanii, erau acum albite, si incet-incet brazdate de amatorii de free ride, printre care ne-am numarat si noi. Desi orice sfat e greu de ascultat in asemenea conditii, din proprie experienta va putem spune ca e mai bine sa dati legaturile mai in spate si sa folositi o placa de pow, daca aveti recuzita larga. Altfel, e mai mult de munca si nu va puteti bucura deplin de varful iesit din zapada care taie pulvarul ca sa va bucurati de senzatia de surf de iarna.
Cum vremea a tinut-o tot asa pana la sfarsitul sejurului, ramanem recunoscatori pentru primavara din Solden, si speram ca la anul vremea va fi la fel de “buna”!

Recomandari din zona:
- “Neagra” 25, ce pleaca de pe varful Schwarzkogl (3018m).
- Vaile de free-ride, de preferinta cu echipamentul potrivit in picioare.
- Tiroler Gröstl mit Spiegelei und Speckkrautsalat de la Pizzeria Rustica din Huben.
- Baie de seara in “farfuriile” de la Aqua Dome.
- Excursia de primavara la modul general, cu zapada multa, aglomeratie redusa si preturi ceva mai scazute (~35 EUR ziua cu mic-dejun).

Foto – aici.

Pentru Buscat punctul de plecare cel mai indicat din punct de vedere al orientarii geografice este Cluj, de unde se iese spre Oradea, apoi se vireaza stanga din E60 spre Baisoara, dupa Floresti, pe DJ 107M. Urmeaza un drum asfaltat decent, insa dupa ce trecem de Baisoara, viram la stanga spre Buscat, conform unui panou care semnala clar accesul spre statiune, pe un drum forestier, nivelat acceptabil si dezapezit atat cat permite un astfel de drum. Am reusit sa urcam cu o masina normala, insa in conditii de zapada mare probabil ca nu se poate ajunge decat cu un 4×4.
Ajungem in parcarea amenajata pe un platou, si aruncam cateva priviri de orientare. Desi statiunea fusese inaugurata in weekendul care tocmai se incheiase, luni cand am ajuns noi telescaunul nu functiona. Nici tunurile de zapada nu erau puse la treaba, in conditiile in care era suficient de frig pentru acest lucru, iar partiile fusesera jupuite serios. Aceste lucruri veneau in contradictie cu reclamele abundente, mai ales din media locala. Buscatul parea o statiune parasita, parere impartasita si de ceilalti patru sau cinci temerari care ajunsesera la locul cu pricina sa “palpeze” noua locatie.
Totusi, montam placile si coboram partia rosie de la nivelul parcarii – un traseu de aproximativ 6-700 metri. Pietrele se aud bine sub placi, si ne oprim jos la telescaun unde suntem intampinati de un caine prietenos. Observam si “neagra” care ajungea in acelasi loc, care se prezenta… impracticabil. Se vede ca s-a vrut ceva, partiile erau amenajate recent, fiind vizibile urmele de senile, sapaturi si defrisari. Totusi, atat. S-au amenajat partii, s-a instalat telescaun, dar locul parea abandonat. E adevarat ca natura nu a inzestrat tara noastra cu varfuri inalte, care sa aiba zapada suficienta, insa daca tot s-a investit, suntem curiosi de ce nu se insista macar la inceput (zapada artificiala, instalatii functionale, etc)… Asteptam vesti si de la altii care au mai fost pe-acolo.

Urmatoarea destinatie a fost Arieseni, o statiune cu o traditie deja construita in zona, unde s-a instalat un nou telescaun si a aparut partia Vartop 3. Plecam din Deva, spre Abrud, prin “Tara Motilor”. Este drumul din care se poate ajunge si la Rosia Montana, unul presarat cu serpentine, pentru toti pasionatii de automobilism.
Ajunsi in statiune suntem intampinati de mesaje privind importanta si increderea in investitiile facute in turism. Carpatii sunt teritoriul noilor experiente si suntem invitati sa exploram atat de mediatizata “gradina carpatina”. Buun… ne urcam in telescaunul modern, de patru locuri, nu inainte sa ni se impuna pe un ton nepotrivit ca trebuie sa urcam cu placa prinsa de picior. Pretul unei urcari este decent, 6 lei. Sus, normal, “aterizarea” din telescaun nu era exact ceea ce si-ar fi dorit cineva cu placa prinsa intr-un picior. Dar sa lasam lamentarile si sa trecem la partie! In partea de sus situatia era buna, apoi la intersectia dintre “rosie” si “neagra” o alegem pe cea din urma. Din nou, placile isi cojesc talpa pe pietrele carpatine… Ramane singura urcare pentru ziua respectiva pentru ca din auzite aflam ca “rosia” se prezenta in conditii mai precare. Impresia per total a fost buna, cu un plus pentru partia si telescaunul nou. Din pacate, platim din nou tribut altitudinilor joase si lipsei tunurilor care sa munceasca non-stop atunci cand vremea o permite. Cu parere de rau pentru cei care au investit, insa in conditiile in care stratul de zapada este mic, partiile ar trebui inchise. Functionarea doar de dragul recuperarii investitiei, nu duce in acest caz decat la accidentari si deteriorarea echipamentului de schi.

O escala intre destinatiile ceva mai indepartate s-a produs la Azuga. Aici nu ar fi multe de zis, aceleasi preturi nejustificat de mari, si aceiasi oameni nesimtiti care se baga in fata la coada enervant de mare. Partea buna a fost ca ninsese serios, si partia ne-a bucurat suficient cat sa iasa montajul de mai jos:

Recent, am ajuns si in Straja! Avantajul a fost ca aici am prins cele cateva zile de pow de la inceputul lui martie, si totul a aratat altfel. Am pornit tot din Deva, iar drumul nu a prezentat probleme, ultima portiune din Vulcan pana la cabana Montana fiind curatata.
Dupa odihna de seara, incepem “munca” de dimineata, la teleschiul 2, care ne duce pana pe vf. Mutu (1722m). Urcarile sunt grele, pentru picioarele si bratele fara antrenament pe teleschiuri, dar usor-usor oasele ruginite se pun in miscare. Mai ales datorita coborarilor pe Canal si prin pow-ul din padure, pe langa teleschi (harta cu partiile o gasiti aici). Vizitam si snowparkul Jap Jap Burn aflat pe 5a, unde s-a facut treaba, iar atmosfera este numai buna pentru cei care vor sa “dea” un trick nou. Urmeaza apoi o siesta de amiaza, pentru ca la apusul soarelui, cand aglomeratia de weekend disparuse spre cabane, sa dam o serie de ture pe “rosia” de viteza 5c.

Cu antrenamentul facut, urma o excursie in Alpi, despre care povestim in alt articol. Puteti vedea ilustrate din locatiile mentionate aici.
Asa ca lasati “frunza” si spor la plimbari!

Am ales sa mergem miercuri intrucat exista o oferta foarte tentanta. 33 de euro transportul cu autocarul dus-intors si skipassul pe o zi la care se adauga inchirierea snowboardurilor, in total 55 euro. In mod normal doar skipassul pe o zi este de 39 euro (un pic mai mult ca-n Predeal, Azuga, Busteni, Sinaia etc).

Asadar, miercuri dimineata, cu ochii carpiti de somn ne-am urcat in autocar si am pornit spre Pirinei. Prima oprire a fost cu cativa km inainte de La Molina, de unde ne-am si inchiriat snowboardurile. Aici am avut primul soc. Bootii erau foarte vechi si foarte uzati (ca sa nu folosesc cuvinte mai dure). Pana si in statiunile de la noi gasesti echipamente de inchiriat in conditii mai bune. M-a mirat acest aspect intrucat nu ma asteptam ca o ditamai statiunea sa stea atat de prost la acest capitol. Am trecut insa peste acest aspect, iar dupa un drum de vreo 10 km am ajuns in La Molina. Era 9 dimineata, soare, iar parcarea era goala. Ne-am urcat in telecabina, iar prima urcare am facut-o pe Tosa d’Alp (2535 m). Pentru a ajunge in varf trebuia sa urci cu un teleski foarte ciudat care la un moment dat facea o curba la 90 de grade. Vateva poze gasiti aici.

Pana la ora 12 zapada s-a prezentat in conditii excelente apoi a inceput sa se inmoaie. Partiile foarte largi (in unele locuri chiar 60-70 m latime), fara denivelari si preparate excelent. Am fost surprins intrucat pe partie se vorbea mai mult franceza decat spaniola, probabil si din cauza ca statiunea este foarte aproape de granita cu Franta. Dupa cateva coborari pe Olimpica si Dues Estacions ne-am mutat pe celalat munte, Costa Rasa (2055m). Pe Costa Rasa partiile sunt mult mai scurte si mai line, iar pentru freestyleri este amenajat si un park. Aici mi-a fost dat sa vad ceva cu totul inedit si emotionant. Copii orbi skiind impreuna cu instructori specializati, ajutandu-se de semnale acustice si persoane cu membrele inferioare amputate care cu ajutorul unor dispozitive speciale coborau pe partie. Trebuie stiut ca aici fundatia Johan Cruyf (pentru necunoscatori Johan Cruyf a fost un mare fotbalist olandez care a activat in anii 70) are deschis un centru care invata persoanele cu handicap sa skieze.

Ora 13 ne-a prins intr-un mic restaurant unde am savurat o bere San Miguel (berea oficiala a statiunii)  si o crema catalana (care practic este crema de zahar ars), apoi ne-am pus din nou pe treaba. Dupa cateva coborari pe “neagra” Estadi am urcat din nou pe Tosa d’Alp. Aici am luat la rand “negrele” Barcelona, Isards si Els Cingles. In jurul orei 16 am fost rapusi de pantele Pirineilor si ne-am indreptat spre autocar. Am incercat sa cautam ceva magazine pentru niste suveniruri insa “siesta” spaniolilor ne-a spulberat planurile. Intre 14 si 17 in Spania “doarme” toata lumea. Chiar atunci cand am plecat a inceput sa ninga. Parca Pirineii ne-au facut cu mana.

Aceasta a fost scurta incursiune in Pirinei, insa cu siguranta cand vom mai avea ocazia vom mai trece pe acolo.

Plusuri: – oferta de miercuri

- partiile excelent amenajate

- partiile sunt neaglomerate

- fundatia Johan Cruyf

- berea San Miguel

Minusuri – siesta

- centrele de inchirieri de echipament

Sa fie zapada