Pierde-iarna

Despre Portes-du-Soleil ati mai auzit. E la fel. Baietii au schimbat niste telescaune de anul trecut, au bagat de 6 in loc de 2 ca sa suie lumea dealul mai voios si mai cursiv. Dar in rest tot bine e.

Anul asta am profitat de ocazie ca sa testez jucaria descrisa intr-unul din posturile precedente – http://pierdeiarna.ro/2011/12/crocolis-hd-aka-extreme-hd-aka-hd-si-atat/ – si m-am gandit sa va impartasesc si voua plusurile si minusurile.

Cu ce sa incepem?

Hai cu minusurile – un segment mai stufos textual pentru lamuriri:

1) Greutatea*

Camera e cam grea. Nu merge pusa pe ochelari(decat daca ai un strap de metal la ei), ceea ce pentru mine a fost oarecum o dezamagire. Nu ma deranjeaza sa-i gasesc alta locatie, dar stim bine ca scafarlia e cel mai stabil punct al corpului in astfel de sporturi.

2) Vibratii**

Asa am descoperit ca sufar de o forma incipienta de Parkinson, sau cel putin asa pare, cand filmez tinand camera in mana, asa ca observatia lui Marius e valabila (ce-i drept, mogulii nu ajuta). Ceea ce e interesant e ca pe display-ul camerei imaginea este mult mai stabila, dar desigur poate fi din cauza dimensiunii reduse a acestuia. Oricum, plasarea ei undeva pe corp/cap, elimina aceasta problema.

3) Lentila

Un alt minus este forma lentilei. Avand suprafata plata si rama, daca o dai de zapada uda care sa si inghete, acolo ramane. Insa, uimitor, inca nu am reusit sa o zgarii.

Si cam astea is: NO NO la ochelari, mofturoasa la miscari bruste si neprietenoasa cu zapada semi-topita…

* La capitolul greutate mai e de discutat, dupa cum mi-a marturisit un posesor de GoPro, careia daca ar fi sa ii adaugi si un display plus carcasa waterproof, i-ai afecta semnificativ greutatea de baza. Deci ramane de vazut daca poate fi considerat un minus sau pur si simplu un mic inconvenient.

** Am luat un brat telescopic care a ameliorat drastic situatia – probabil un semn ca nu e facuta sa filmeze din mana.

Ajungem la Plusuri +++

1) Autonomie

Bateria tine o vesnicie. Am incarcat-o doar de 2 ori intr-o saptamana, una dintre dati fiindca facusem un TimeLapse pana la descarcare totala (timp de 3 ore).

2) Poze + TimeLapse + In Movie Stills

Poze superbe iar lentila fisheye le da o nota aparte. Un plus este posibilitatea de a face poze in timp ce filmezi (inca nu am descoperit rostul acestei optiuni, dar e bine de avut).

3) Film

Filmeaza ca lacrima atunci cand e fixa iar in zilele insorite face minuni. Si chiar si cu ea in miscare detaliile si culorile sunt exceptionale chiar si in conditii meteo nefavorabile (nori, ninsoare, etc.)

4) Waterproof

Veti vedea in imagini…

Overall, sunt super multumit de investitie

Duminica, in sfarsit, am ajuns in Poiana Brasov. Sincer eram oarecum sceptic cu privire la modernizarile de care se vorbea prin mass-media. Am pornit dimineata la drum fara sa am habar de ce o sa urmeze. Prima surpriza a fost drumul Paraul Rece-Rasnov-Poiana Brasov. Drumul, care in trecut arata ca dupa un bombardament, acum era asfaltat si curatat. Am ajuns in Poiana si ne-am confruntat cu marea problema: locurile de parcare. Din pacate la acest capitol nu s-au facut modificari…aceleasi parcari insuficiente. Ajunsi la gondola il gasim pe domnul Copos urland ca un disperat si indemnand lumea sa mearga pe partia Lupui ca e foarte bine acolo, foarte multa zapada, foarte foarte foarte…

Nu am ascultat sfatul domnului Copos, iar prima coborare am facut-o pe Sulinar. Zapada multa ca-n vremurile bune insa nebatuta si…pe stanga un imens lac de acumulare, iar pe dreapta lancii de zapada (din pacate oprite). Dupa parerea mea, poate ca ma insel, Sulinarul a fost nivelat si parca au disparut galmele din Canal. In partea de final a aparut o legatura cu partia Bradul si implicit cu telecabina mare.

O alta surpriza placuta este Drumul Rosu care a fost latit semnificativ si incepe sa arate cu o partie adevarata. Cele mai mari modificari s-au facut insa pe Lupului carea fost latita (cel putin asa cred) si au aparut niste legaturi cu Ruia. Ciresele de pe tort sunt cele doua telescaune noi care deservesc partia Lupului, iar in statia de sus a telescaunului s-a facut o “trecere” spre gondola.

In concluzie, Poiana Brasov incepe sa semene cu o statiune montana. Totusi mai este mult de lucrat deoarece partiile inca nu sunt marcate cum trebuie, pliantele cu harta statiunii sunt inexistente, iar gardurile de protectie, desi au inceput sa apara, nu acopera toate zonele periculoase. Preturile sunt decente pentru ce ofera Poiana acum si speram ca astfel vor face o concurenta serioasa nesimtitilor de pe Valea Prahovei (vezi Busteni unde skipassul pe o zi este 60 euro!!!!!!!!!). Pretul abonamentului pentru o zi de skiat este de 125 lei dar se poate skia si cu cartele de 2 sau 4 ore precum si pe baza de puncte. Probabil ca pana la anul toate aceste aspecte vor fi rezolvate si pe langa celelalte partii promise vom vedea imbunatatiri si la partea de “fineturi”.

Pana la anul Poiana Brasov primeste nota 8 cu sansa ca in toamna sa-si mareasca nota!

Sa fie zapada!

Astazi a fost prima zi de zapada (pentru mine) din acest sezon. Dupa 3 zile in care am pandit ninsoarea mult asteptata care se apropia de Romania, in sfarsit am luat calea muntelui. Impreuna cu 2 prieteni am pornit mai intai spre Azuga. Am platit taxa de parcare de 7 ron si am fost asigurati ca acesti bani sunt pentru intretinerea parcarii. Ok! In parcare era plin de zapada iar pe jos “sticla”. NO COMMENT! Se pare ca cei din Azuga au fost luati prin surprindere de iarna deoarece nu aveau tarifele pregatite iar in gondola se putea urca doar “pe proprie raspundere”. O urcare costa 20 ron deci…am plecat.

Am ajuns in Predeal unde n-am avut incotro si am spart pusculita ca sa ne luam niste urcari amarate. In Predeal ca si-n Azuga nicio imbunatatire fata de anul trecut…doar pretul parcarii si al urcarilor. Surpriza a venit insa de pe partie unde am prins un pow-pow excelent la primele coborari. Toate partiile erau practicabile cu aproximativ 30 cm de zapada pufoasa, fara pietre, fara gheata si cu lume putina. Mai multe nu sunt de spus, poate doar ca am facut botezul micii jucarii, pe numele ei: HERO. HD HERO. Filmarea o puteti urmari putin mai jos. Una peste alta, o prima zi de munte excelenta. Speram ca si maine o sa fie cel putin la fel deoarece ninsoarea nu dadea semne cum ca s-ar opri.

Sa fie zapada!

In intampinarea caniculei de vara-toamna, nu puteam veni decat cu o povestire de iarna, petrecuta in primavara acestui an. Se intampla prin martie, cand cu greu am reusit sa ne desprindem de rutina zilnica si sa fugim o saptamana in muntii lor. Din pacate, n-au mai reusit si altii, asa ca am plecat intr-o formatie minima de grup – doi.

Drumul a fost ideal, cu soare de primavara, singurul obstacol fiind traditionalul “stau” la traversarea Germaniei spre statiunile austriece. Dupa ce trecem de Innsbruck (care poate fi vizitat fara probleme daca ajungeti in zona, avand in vedere distanta de 88 km fata de Solden) viram stanga pe “nationala” 186 si ne indreptam spre Huben (Tirol), locul de campare. Satul este unul extrem de linistit, cu doua-trei magazine si doua restaurante cu atmosfera pe cat ti-ai dori de primitoare, situat intre Solden – de unde se pleaca spre partii, si Längenfeld – unde riderul incalzit bine de cei 150 km de partii se poate relaxa in “suparia” de la Aqua Dome.

Huben-ul ne intampina cu soare si temperaturi primavaratece, ceea ce ne ridica o urma de scepticism pentru a doua zi, cand urma sa punem echipamentul la lucru. Si iata-ne ajunsi in parcarea din Gaislachkogl Tal, locul recomandat de plecare din prisma conexiunilor la partii, de unde gondola instalata la inceputul sezonului urca, dupa statia intermediara de la aproximativ 2000 m, pana pe varful Gaislachkogl aflat la o altitudine de 3058 m (primul din seria celor trei treimiari denumiti Big 3). Cealalta plecare se afla in Gigijoch Tal, de unde se poate ajunge varful omonim (2284 m). Sus, schimbam anotimpul, punem cagula si profitam de partiile generos de largi si mai libere pana pe la 10 AM. Rosii, negre si albastre, nu se scapa nimic dupa un sezon de asteptari… Terenul este preparat ca la carte, si se poate cobori, in mod clasic, pana la parcare, insa printr-o zapada ceva mai apoasa in partea inferioara. Pranzul este prilej pentru “ein Konig Ludwig weissbier, bitte!” si pentru ciudatele supe tiroleze. Aglomeratia din a doua parte a zilei ne face sa plecam mai devreme si sa luam o portie de bronz pe balconul pensiunii.

Seara este rezervata de regula pentru rasfatul de care aminteam ceva mai sus, anume pentru centrul spa Aqua Dome din Längenfeld. Aici am gasit trei “farfurii” cu apa calda: una cu sare, una cu sulf, si alta cu muzica chillout subacvatica, de unde se pot contempla Alpii inzapeziti si cerul instelat specfic asezarilor rurale.

Din a doua zi vremea incepe sa se schimbe, si sa nu dezminta faptul ca cel mai bun pow din Alpi e cel de la sfarsitul iernii calendaristice. Decidem sa vizitam si alti versanti, asa ca alegem o varianta “de plimbare” pe rosia 1, apoi 5 si pe un 6 albastru care duce pe Rotkogljoch – 2662 m. Dupa inca cateva ture in zona, salutam ninsoarea oarecum timida si parasim arena la care ne vom intoarce pe seara, pentru party-ul saptamanal de la Gaislachkogl Mittelstation – 2178 m.
Singura parte negativa a serii a fost ca nu am putut trece sticla menita incalzirii, de controlul de la gondola. In rest, am putut admira showul oferit de diversi membri ai scolilor de ski, 360-urile, 720-urile, backflip-urile si alte trick-uri puse in scena de skiori sau snowboarderi locali (prima data cand am vazut pe viu free style executat ca in filme…), precum si o parada a binecunoscutelor Pisten Bully, totul incazlit de gluhwein, si presarat cu o ninsoare strasnica care pe alocuri s-a transformat in viscol!

Dimineata, norii cern in continuare si pornim curiosi spre partii! Nu cu suprindere aflam de pe panourile de informatii ca multe sunt inchise, din cauza nametilor cazuti peste noapte. Asa ca urcam, si spulbream powderul de pe “rosiile” deschise, unde daca nu iti mutai centrul de greutate spre spate, rezultatul era zapada peste genunchi si placa ingropata.
Vaile care pana atunci isi aratau sfidatoare bolovanii, erau acum albite, si incet-incet brazdate de amatorii de free ride, printre care ne-am numarat si noi. Desi orice sfat e greu de ascultat in asemenea conditii, din proprie experienta va putem spune ca e mai bine sa dati legaturile mai in spate si sa folositi o placa de pow, daca aveti recuzita larga. Altfel, e mai mult de munca si nu va puteti bucura deplin de varful iesit din zapada care taie pulvarul ca sa va bucurati de senzatia de surf de iarna.
Cum vremea a tinut-o tot asa pana la sfarsitul sejurului, ramanem recunoscatori pentru primavara din Solden, si speram ca la anul vremea va fi la fel de “buna”!

Recomandari din zona:
- “Neagra” 25, ce pleaca de pe varful Schwarzkogl (3018m).
- Vaile de free-ride, de preferinta cu echipamentul potrivit in picioare.
- Tiroler Gröstl mit Spiegelei und Speckkrautsalat de la Pizzeria Rustica din Huben.
- Baie de seara in “farfuriile” de la Aqua Dome.
- Excursia de primavara la modul general, cu zapada multa, aglomeratie redusa si preturi ceva mai scazute (~35 EUR ziua cu mic-dejun).

Foto – aici.

Animati de vestile privind noile investii, iarna aceasta am pornit la drum si am ajuns in statiunile Buscat, Arieseni si Straja! Sa le luam pe rand.

Pentru Buscat punctul de plecare cel mai indicat din punct de vedere al orientarii geografice este Cluj, de unde se iese spre Oradea, apoi se vireaza stanga din E60 spre Baisoara, dupa Floresti, pe DJ 107M. Urmeaza un drum asfaltat decent, insa dupa ce trecem de Baisoara, viram la stanga spre Buscat, conform unui panou care semnala clar accesul spre statiune, pe un drum forestier, nivelat acceptabil si dezapezit atat cat permite un astfel de drum. Am reusit sa urcam cu o masina normala, insa in conditii de zapada mare probabil ca nu se poate ajunge decat cu un 4×4.
Ajungem in parcarea amenajata pe un platou, si aruncam cateva priviri de orientare. Desi statiunea fusese inaugurata in weekendul care tocmai se incheiase, luni cand am ajuns noi telescaunul nu functiona. Nici tunurile de zapada nu erau puse la treaba, in conditiile in care era suficient de frig pentru acest lucru, iar partiile fusesera jupuite serios. Aceste lucruri veneau in contradictie cu reclamele abundente, mai ales din media locala. Buscatul parea o statiune parasita, parere impartasita si de ceilalti patru sau cinci temerari care ajunsesera la locul cu pricina sa “palpeze” noua locatie.
Totusi, montam placile si coboram partia rosie de la nivelul parcarii – un traseu de aproximativ 6-700 metri. Pietrele se aud bine sub placi, si ne oprim jos la telescaun unde suntem intampinati de un caine prietenos. Observam si “neagra” care ajungea in acelasi loc, care se prezenta… impracticabil. Se vede ca s-a vrut ceva, partiile erau amenajate recent, fiind vizibile urmele de senile, sapaturi si defrisari. Totusi, atat. S-au amenajat partii, s-a instalat telescaun, dar locul parea abandonat. E adevarat ca natura nu a inzestrat tara noastra cu varfuri inalte, care sa aiba zapada suficienta, insa daca tot s-a investit, suntem curiosi de ce nu se insista macar la inceput (zapada artificiala, instalatii functionale, etc)… Asteptam vesti si de la altii care au mai fost pe-acolo.

Urmatoarea destinatie a fost Arieseni, o statiune cu o traditie deja construita in zona, unde s-a instalat un nou telescaun si a aparut partia Vartop 3. Plecam din Deva, spre Abrud, prin “Tara Motilor”. Este drumul din care se poate ajunge si la Rosia Montana, unul presarat cu serpentine, pentru toti pasionatii de automobilism.
Ajunsi in statiune suntem intampinati de mesaje privind importanta si increderea in investitiile facute in turism. Carpatii sunt teritoriul noilor experiente si suntem invitati sa exploram atat de mediatizata “gradina carpatina”. Buun… ne urcam in telescaunul modern, de patru locuri, nu inainte sa ni se impuna pe un ton nepotrivit ca trebuie sa urcam cu placa prinsa de picior. Pretul unei urcari este decent, 6 lei. Sus, normal, “aterizarea” din telescaun nu era exact ceea ce si-ar fi dorit cineva cu placa prinsa intr-un picior. Dar sa lasam lamentarile si sa trecem la partie! In partea de sus situatia era buna, apoi la intersectia dintre “rosie” si “neagra” o alegem pe cea din urma. Din nou, placile isi cojesc talpa pe pietrele carpatine… Ramane singura urcare pentru ziua respectiva pentru ca din auzite aflam ca “rosia” se prezenta in conditii mai precare. Impresia per total a fost buna, cu un plus pentru partia si telescaunul nou. Din pacate, platim din nou tribut altitudinilor joase si lipsei tunurilor care sa munceasca non-stop atunci cand vremea o permite. Cu parere de rau pentru cei care au investit, insa in conditiile in care stratul de zapada este mic, partiile ar trebui inchise. Functionarea doar de dragul recuperarii investitiei, nu duce in acest caz decat la accidentari si deteriorarea echipamentului de schi.

O escala intre destinatiile ceva mai indepartate s-a produs la Azuga. Aici nu ar fi multe de zis, aceleasi preturi nejustificat de mari, si aceiasi oameni nesimtiti care se baga in fata la coada enervant de mare. Partea buna a fost ca ninsese serios, si partia ne-a bucurat suficient cat sa iasa montajul de mai jos:

Recent, am ajuns si in Straja! Avantajul a fost ca aici am prins cele cateva zile de pow de la inceputul lui martie, si totul a aratat altfel. Am pornit tot din Deva, iar drumul nu a prezentat probleme, ultima portiune din Vulcan pana la cabana Montana fiind curatata.
Dupa odihna de seara, incepem “munca” de dimineata, la teleschiul 2, care ne duce pana pe vf. Mutu (1722m). Urcarile sunt grele, pentru picioarele si bratele fara antrenament pe teleschiuri, dar usor-usor oasele ruginite se pun in miscare. Mai ales datorita coborarilor pe Canal si prin pow-ul din padure, pe langa teleschi (harta cu partiile o gasiti aici). Vizitam si snowparkul Jap Jap Burn aflat pe 5a, unde s-a facut treaba, iar atmosfera este numai buna pentru cei care vor sa “dea” un trick nou. Urmeaza apoi o siesta de amiaza, pentru ca la apusul soarelui, cand aglomeratia de weekend disparuse spre cabane, sa dam o serie de ture pe “rosia” de viteza 5c.

Cu antrenamentul facut, urma o excursie in Alpi, despre care povestim in alt articol. Puteti vedea ilustrate din locatiile mentionate aici.
Asa ca lasati “frunza” si spor la plimbari!

Saptamana trecuta am fost intr-o scurta vacanta pe taramuri catalane. Fiind “satul” de atatea parcuri, “ramble” si “sagrade” mi-am zis sa incerc si ceva inedit. Alpii si Pirinii au fost deja testati asa ca am zis sa vad cum e zapada si in Pirinei. Dupa un studiu amanuntit am gasit o statiune situata relativ aproape de Barcelona si anume “La Molina”.La inceput am avut ceva rezerve. Ma tot gandeam cum o sa fie, daca e zapada, daca e aglomerat etc. A fost bine! Chiar foarte bine!
La Molina, alaturi de Masella alcatuiesc “resortul” Alp 2500. Statiunile sunt la altitudini de 1700 m, iar “varfurile” sar de 2500 m. In zona sunt 133 km de piste impartiti in 61 de partii, majoritatea rosii. Aproximativ 900 de tunuri asigura necesarul de zapada atunci cand precipitatiile sunt reduse. In 2008 La Molina a gazduit o etapa de cupa mondiala de ski alpin, iar in ianuarie 2011 tot aici s-a tinut o etapa de cupa mondiala de snowboard.

Am ales sa mergem miercuri intrucat exista o oferta foarte tentanta. 33 de euro transportul cu autocarul dus-intors si skipassul pe o zi la care se adauga inchirierea snowboardurilor, in total 55 euro. In mod normal doar skipassul pe o zi este de 39 euro (un pic mai mult ca-n Predeal, Azuga, Busteni, Sinaia etc).

Asadar, miercuri dimineata, cu ochii carpiti de somn ne-am urcat in autocar si am pornit spre Pirinei. Prima oprire a fost cu cativa km inainte de La Molina, de unde ne-am si inchiriat snowboardurile. Aici am avut primul soc. Bootii erau foarte vechi si foarte uzati (ca sa nu folosesc cuvinte mai dure). Pana si in statiunile de la noi gasesti echipamente de inchiriat in conditii mai bune. M-a mirat acest aspect intrucat nu ma asteptam ca o ditamai statiunea sa stea atat de prost la acest capitol. Am trecut insa peste acest aspect, iar dupa un drum de vreo 10 km am ajuns in La Molina. Era 9 dimineata, soare, iar parcarea era goala. Ne-am urcat in telecabina, iar prima urcare am facut-o pe Tosa d’Alp (2535 m). Pentru a ajunge in varf trebuia sa urci cu un teleski foarte ciudat care la un moment dat facea o curba la 90 de grade. Vateva poze gasiti aici.

Pana la ora 12 zapada s-a prezentat in conditii excelente apoi a inceput sa se inmoaie. Partiile foarte largi (in unele locuri chiar 60-70 m latime), fara denivelari si preparate excelent. Am fost surprins intrucat pe partie se vorbea mai mult franceza decat spaniola, probabil si din cauza ca statiunea este foarte aproape de granita cu Franta. Dupa cateva coborari pe Olimpica si Dues Estacions ne-am mutat pe celalat munte, Costa Rasa (2055m). Pe Costa Rasa partiile sunt mult mai scurte si mai line, iar pentru freestyleri este amenajat si un park. Aici mi-a fost dat sa vad ceva cu totul inedit si emotionant. Copii orbi skiind impreuna cu instructori specializati, ajutandu-se de semnale acustice si persoane cu membrele inferioare amputate care cu ajutorul unor dispozitive speciale coborau pe partie. Trebuie stiut ca aici fundatia Johan Cruyf (pentru necunoscatori Johan Cruyf a fost un mare fotbalist olandez care a activat in anii 70) are deschis un centru care invata persoanele cu handicap sa skieze.

Ora 13 ne-a prins intr-un mic restaurant unde am savurat o bere San Miguel (berea oficiala a statiunii)  si o crema catalana (care practic este crema de zahar ars), apoi ne-am pus din nou pe treaba. Dupa cateva coborari pe “neagra” Estadi am urcat din nou pe Tosa d’Alp. Aici am luat la rand “negrele” Barcelona, Isards si Els Cingles. In jurul orei 16 am fost rapusi de pantele Pirineilor si ne-am indreptat spre autocar. Am incercat sa cautam ceva magazine pentru niste suveniruri insa “siesta” spaniolilor ne-a spulberat planurile. Intre 14 si 17 in Spania “doarme” toata lumea. Chiar atunci cand am plecat a inceput sa ninga. Parca Pirineii ne-au facut cu mana.

Aceasta a fost scurta incursiune in Pirinei, insa cu siguranta cand vom mai avea ocazia vom mai trece pe acolo.

Plusuri: – oferta de miercuri

- partiile excelent amenajate

- partiile sunt neaglomerate

- fundatia Johan Cruyf

- berea San Miguel

Minusuri – siesta

- centrele de inchirieri de echipament

Sa fie zapada

Cum primavara a inceput deja sa-si arate coltii m-am gandit ca este timpul de o escapada in $inaia. Da…$inaia perla Carpatilor, cea mai inalta statiune, cea mai veche , cea mai cea mai bla bla bla… Asadar, de dimineata ne-am urcat in masina si am pornit spre Cota 2000 nerabdatori sa vedem noile partii si noul telescaun inaugurat cu atat fast de doamna Udrea. Dupa “frumosul” drum spre Cota 1400, lasat in paragina probabil intentionat de catre autoritatile locale pentru a obliga turistii sa dea banii pe “gondola roz” sau pe telecabina, am ajuns in parcare. Foarte frumos! Miros de rahat proaspat si mocirla totul la pretul de 9 lei!

Ajungem la ghereta de bilete unde trona un frumos afis “Cartelele nu sunt valabile la telegondola si la telescaunul de 4 locuri valea soarelui!”. Afisul ne-a cam pus pe ganduri insa ne-am luat niste cartele. Preturile nu mai are rost sa le comentam…porcos de mari! La telescaun am inteles si care e treaba cu cartelele. Sa va explic! Daca vrei sa mergi cu telescaunul nou “de patru locuri”, care din cate am inteles  este al primariei, pe langa cartela aferenta trebuie sa-ti mai iei niste cartele ca sa ajungi acolo! Cu telescaunul sau cu telecabina, dupa preferinte. Asadar…turistul venit in $inaia pentru o tura pe partiile noi, o ia frumos la picior din gara sau cu masina pana la gondola roz (care e la mama naibii, undeva la mijlocul distantei dintre $inaia si Cota 1400), isi ia o cartela sau un skipass de acolo si se urca in frumoasa telegondola. Ajuns la Cota 1400 isi ia alta cartela ca sa ajunga sus la Cota 2000 de unde o ia frumos la picior inca vreo 500 de metri. Ajuns la partiile noi, isi da drumul la vale pe minunatele partii Valea Soarelui 2 (cica 1.200 de metri lungime) şi Lăptici (cica 1.900 de metri).

De ce aceasta incurcatura? Un angajat de la telescaun mi-a raspuns : “Nu s-a inteles primaria cu domnu’ … xxx”. Pe Lăptici, dupa vreo 600-700 de metri turistul deja obosit,nervos si fara bani intampina un nou obstacol si anume un deal care este foarte greu de urcat chiar daca vii in viteza. Dupa deal, urmeaza o portiune de plat de cateva zeci de metri apoi se continua partia, care din rosie devine de un albastru superb. Obosit, turistul zice ca e momentul sa se odihneasca un pic si sa bea ceva cald. Isi da ultimii banuti pe un ceai sau o bere si se pregateste de plecare. Pipi alarm!!! Turistul disperat incepe sa caute o buda, un wc, un copac orice!!! La bar i se raspunde “Nu avem apa!”. “Si ce fac?” intreaba turistul. I se raspunde cu o ridicare din umeri. Turistul, mai nervos ca inainte se urca in telescaun coboara undeva la jumatatea partiei si face un pipi pe toata partia Lăptici. “AAAAAAHHHH” exclama turistul…

Sfarsit!

Cateva poze gasiti aici

Ps: vremea a fost excelenta! Soare, un pic de vant si lume putina. Zapada e pe sfarsite iar pe Drumul de vara a inceput sa se topeasca

Sa fie zapada!

Duminica dimineata m-am hotarat sa merg la munte ca-n tinerete. Singur, cu sandwichul in buzunar si castile-n urechi. Am ajuns in gara in ultimul moment si dupa un sprint tot ca-n tinerete reusesc sa prind trenul care deja era in miscare. Gafaind il vad pe nas cum se indreapta spre mine clantanind din capsator. Intind 5 lei si astept… “E cam iarna afara , domnule! E frig, e zapada…” spune nasul. Nu cedez si raspund : “Da, dar de marti vine primavara”. Urmeaza un duel al privirilor iar nasul se recunoaste invins. “Cafeluta” mi-o beau cu un Deftones (Recomand “Rocket Skates”) apoi imi fac inviorarea cu niste Throwdown (incercati “The scythe”).

O ora si 40 de minute i-a trebuit melcului C.F.R. sa ajunga in Azuga. Dupa 10 minute de asteptare in statia de microbuze incep sa fac cu mana si sunt luat de un azugean care ma duce pana la jumatatea drumului iar de acolo pe jos pana la partie. In casti deja incepusera duritatile. Lamb of God (ascultati cu incredere “Break you”) ma ajuta sa trec peste socul provocat de preturile nesimtite. Imi iau o cartela de 3 ore (90 ron) si incept urcarile. Pe Sorica zapada era buna, putina gheata in portiunea de sus si cateva pietricele care se puteau ocoli. Kerry King imi tine companie la urmatoarele coborari (bagati “Psychopaty red”…yeah!). Partia incepe sa se aglomereze si simt ca e momentul pentru desert: SEPULTURA DO BRASIL! Din pacate (pe “Amen”) un copil imi taie brusc calea si-l tavalesc un pic prin zapada. Din fericire nu pateste nimic insa micul incident reuseste sa sperie, astfel ca ultimele coborari le fac impreuna cu Chris Cornell (“Like a stone” suna bine-bine).
Dupa vreo 15 coborari pline de suspans, cele 3 ore se termina si fug la sosea. Incerc din nou la “Ia-ma nene!”. Un microbuz plin de manelute ma ia cu el si pornesc spre Ploiesti.  Imi pun ceva mult mai linistit, Zaz (dedicatie pentru…) si alunec in visare.
Cam asa se termina probabil cea mai buna zi din acest sezon amarat. Azuga ramane preferata mea de pe Valea Prahovei pentru ca acolo mergteam in studentie. De multe ori luam singur partia la picior doar cu castile in urechi si cu sandwichul in buzunar…

P.S. Mamelor inconstiente care isi invata plozii sa skieze fara bete pe partii medii le spune doar ca sunt niste ……

Sa fie zapada!

Am avut ocazia sa merg de doua ori in Kitzbühel, considerata de multi una dintre cele mai frumoase statiuni de ski din Austria. Pe langa partii nesfarsite, Kitzbühel surprinde cu o viata de noapte foarte intensa dar si cu sarmul orasului medieval. Avand o suprafata de 58 km2 si o populatie de 8400 locuitori, Kitzbühel se afla situat in apropierea oraselor Innsbruck (95km), Salzburg (80km) si Munchen (120km). Cunoscut initial ca oras minier, Kitzbühel s-a dezvoltat treptat devenind una din cele mai cunoscute statiuni de ski din Europa. Magazinele de haine scumpe si bijuterii sunt usa-n usa cu après-skiurile pline de bere, muzica si voie buna, masinile de lux asteapta cuminti trecerea skibusurilor iar parfumurile fine razbat prin costumele de ski. Viata de noapte in Kitzbühel este extrem de agitata. Casinourile, cluburile si barurile pun capac turistilor dupa o zi petrecuta pe munte. Se spune ca oricand poti da nas in nas cu “vip-uri” din lumea sportului alb venite aici pentru a se antrena sau pur si simplu pentru a se recrea, acestea avand posibilitatea ca atunci cand se simt “incoltite” sa ceara protectia gazdelor.

Sporturile de iarna, in special skiul, s-au dezvoltat rapid si constant incepand cu secolul 19. In 1905 are loc primul campionat de ski din Tirol iar in 1906 prima cursa. Kitzbühel a devenit celebru mai ales prin cursa Hahnenkammrennen, care are loc an de an incepand cu 1930 si care din 1967 devine etapa de Cupa Mondiala. Hahnenkammrennen este una dintre cele mai asteptate si mai urmarite curse ale anului datorita in special duritatii traseului (grad de inclinatie maxim 85%). De-a lungul timpului in cursele din Kitzbühel au scris istorie Hermann Maier, Stephan Eberharter, Didier Cuche, Ivica Kostelic, Bode Miller, Alberto Tomba, Aamodt Kjetil Andre etc.

In acest loc incarcat de istorie am reusit sa ajungem in doua randuri si noi. Oraselul este unul tipic austriac, un pic diferit de celelalte statiuni. Case viu colorate, parculete dar si statui. Pe scurt : curat, ordonat, frumos… Primul lucru care te uimeste cand ajungi la poalele muntelui este statia gondolei, cu o statuie superba la intrare reprezentand un skior in coborare, aceasta fiind ridicata cu ocazia aniversarii a 100 de ani al Ski Clubului din Kitzbühel (1902-2002). In interiorul statiei, o scara serpuieste in jurul unei cascade artificiale si te conduce la gondolele pe care sunt imprimate numele tuturor castigatorilor cursei Hahnenkammrennen.

Kitzbühel, cu ai sai 170 km de partii (67 km piste albastre, 79 km piste rosii si 24 km de piste negre) este o statiune mai mult pentru skiorii si snowboarderii incepatori si  medii. Cand ajungi sus esti intampinat de un “desert alb”.  Nu degeaba cei din zona compara o zi petrecuta in Kitzbühel cu un “ski-safari”. Partiile sunt imense, late, iar golul alpin te imbie cu infinitatea sa de variante de coborare. Daca ajungi in varful Pangelstein (1938m), dupa ce iti faci incalzirea pe Hochsaukaser (nr 55- foto) nu ai voie sa ratezi Schwarzkogel!!! Este cea mai lunga si cea mai frumoasa partie neagra pe care am fost vreodata; lunga de 4650 m si cu o diferenta de nivel de 921 m, pur si simplu “te rupe in doua!!!”. Nu uita! Pe partiile negre si nu numai, poarta creier sub casca!!!

Daca tot nu te-ai saturat de senzatiile tari poti incerca 3-S Bahn, o telecabina care face legatura intre Vf. Pangelstein si Vf. Wurzhohe. Aceasta telecabina absolut colosala a fost construita de Doppelmayr si inaugurata in 2005. Traseul are o lungime de aproximativ 3600 m, iar capacitatea ei este de 3200 persoane pe ora!!! Mai mult, podeaua telecabinei este transparenta, facand ca hăul de 400 de metri de dedesubt sa-ti taie respiratia.
Daca esti in continuare in cautare de ceva inedit, pentru cateva zeci de euro, poti sa-ti petreci noaptea sus pe munte intr-un iglu, iar dimineata la prima ora sa te rasfeti cu “piure-ul” de pe Direttissima (nr.38), Griesalm (nr.23) si Powder Heaven (nr.17). Pentru mai multe poze intra aici!

La final nu se poate sa pleci din Kitzbühel fara sa faci doua coborari pe celebrele si interminabilele Kampen (nr.22 – 5850 m lungime si 870 m dif de nivel) si Streif (nr.21 – 5500 m lungime si 870 m dif. de nivel). Din motive de siguranta, partia Streif pe care se tine si etapa de Cupa Mondiala, are cateva sectoare inchise skiorilor amatori.
Concluzionand, daca sunteti prin zona trebuie sa mergeti la Kitzbühel macar o zi!!! Nu este un ghetar si nu este un skiresort imens insa are “ceva” ce nu poate fi exprimat in cuvinte. Are un aer aparte… Kitzbühel merita vazut macar o data in viata!

Sa fie zapada!

Daca tot nu prea e zapada pe la munte si nu aveti ce face, pe 29 ianuarie in Poiana Brasov are loc a 4-a editie a Cursei Trasnitilor. Iata comunicatul organizatorilor:

Fiind un eveniment de seara, Cursa Trasnitilor va incepe in jurul orei 18.00 cu un spectacol de deschidere facut de instructorii scolii de ski.Prima parte va consta in coborarea pe partie a concurentilor individuali sau a echipelor (personelor fizice). A doua parte este pentru companii si echipele acestora (persoane juridice). Daca echipele participante sunt de acord, am dori sa dam spectatorilor Cursei Trasnitilor sansa sa realizeze o coborare pe partie intr-una din saniile participante in schimbul unei donatii de 20 RON/persoana.

Bineinteles, ca de fiecare data, dupa cursa va avea loc ceremonia de acordare a premiilor castigatorilor si a diplomelor tuturor participantilor. Dar asta nu e tot! Vom continua cu cel mai mare si mai grozav After-Race Party din Romania! In rolul principal WIRBELWIND, formatia austriaca deja faimoasa de la Oktoberfest-ul din Brasov. Petrecerea va avea loc in si in jurul cortului Winterland.

Taxa de participare pentru sanii personale:

- 15 RON/persoana pentru pre-inscriere pana pe 20 Ianuarie 2011

- 30 RON/persoana in ziua cursei

Taxa de participare pentru sanii ale companiilor:

- pentru pre-inscriere, pana pe 20 ianuarie 2011, taxa este de 1000 Ron pentru echipa unei companii de maxim 6 persoane (pentru fiecare membru în plus se va plăti 100 Ron/persoană)

- in ziua cursei taxa este de 1500 Ron pentru echipa unei companii de maxim 6 persoane (pentru fiecare membru în plus se va plăti 100 Ron / persoană)

Te poti inregistra la sediul RedCarpet pe str. Maramures nr 10, Brasov sau la adresa contact @ redcarpet.ro